Aurelia Braneti- pictor român de succes la Viena

Aurelia Braneti este un celebru doctor ginecolog din Viena, o româncă plecată de foarte multă vreme din România, încă din timpurile comunismului.

Zilele acestea, la Palatul Palffy din centrul capitalei austriece, are loc una dintre cele mai reușite expoziții de pictură pe care le-a avut Viena în ultimii ani. Continue reading

Angela noastra da stralucire copertei Gramophone din iunie

Angela Gheorghiu“A noastra”, nu numai pentru satisfactia cu care ne revendicam valorile.

“A noastra” si pentru ca e o romanca pe care originea nu o incomodeaza. Dimpotriva. Semn ca, atunci cand esti valoros, nu te incomodeaza nici macar.. invidia pe care o starnesti.

Remarcabila prin frumusetea si talentul cu care a fost harazita, e irezistibila cand e si mai romanca, interpretand melodii din repertoriul muzicii populare romanesti. Continue reading

21 mai: doamna Ileana Vulpescu, dubla aniversare

  • Ileana VulpescuAm trait pina la 15 ani in regim monarhic, pe urma in comunism si, din 1990, in regimul succesor acestuia, in care s-au ilustrat o multime de nepotei ai Kominternului. Bine ― un bine pentru toata lumea ― n-a fost niciodata-n Romania; si nicaieri pe Pamint. Nu mi-a fost drag internationalismul comunist, nu mi-e drag nici internationalismul capitalist. Ma doare sa vad ca patriotismul este asimilat sifilisului si blenoragiei. Ma-ntristeaza sa vad ca, in comparatie cu politica, bordelul este o manastire. Ca invatamintul este o parodie, ca-n spitale trebuie sa-ti aduci si tifon de-acasa. La acest ultim capitol am batut de departe comunismul.

Continue reading

Maria Dinulescu – Best Actress la “The LA Indie Film Festival”

Maria DinulescuActrita Maria Dinulescu a castigat premiul pentru Cea mai buna actrita la “The LA Indie Film Festival”, pentru rolul Maya din filmul “Stepping Out” regizat și produs de Nataliya Padilla.

Aceeași peliculă a câștigat a câștigat și premiul pentru Cel mai bun regizor de film.

“Ma bucur ca toate eforturile facute in ultimii doi ani incep sa dea rezultate. Acum termin filmarile pentru un nou scurt metraj si ma pregatesc sa incep un altul. Sunt pasi mici, dar merg in directia pe care mi-am dorit-o”, a declarat Maria Dinulescu pentru ICR New York.

[Sursa: comunicat ICR New York; imagine: mariadinulescu.com]

La multi ani, doamna Felicia Filip!

Felicia Filip2Vorbind despre doamna Felicia Filip, vorbim, inevitabil si despre regizorul Cristian Mihailescu si despre, poate, cea mai frumoasa si autentica poveste de dragoste din.. lumea vedetelor. A vedetelor adevarate.

Care sa fie secretul?

Incercam un raspuns timd: poate faptul ca sunt doi oameni de acealsi “calibru”: uman, sufletesc, profesional.. Doi oameni cu mult drag de viata si cu “stiinta” de a o trai magic impreuna Continue reading

Elena Cuza: Femeia – cu majuscula, pana la capat

Elena CuzaO unica si mare iubire: Alexandru Ioan Cuza.

Doua destine spectaculoase. Doar unul si exemplar, cel al Doamnei Elena Cuza.

Este, poate, cea mai convingatoare dovada ca, intr-o viata, oricum ar fi, poti sfida incercarile (chiar verdictele gurii lumii), daca esti Om, Femeie. Se vor gasi probabil si voci care sa conteste deciziile acestei femei in ipostaza de sotie, insa Elena Cuza, asa cum o percepem din afara, a ales ce a SIMTIT.

Elena Cuza. O femeie despre care se pot spune multe, dar nu ca a fost “aproximativa”, ca a avut o viata “de randul lumii”.

Va invitam – via formula-as.ro, intr-o fascinanta poveste de viata a unei femei care spunea: “daca poti intr-adevar sa fii fericita in aceasta zi unica (a nuntii), poti s-o si numeri ca pe singura zi frumoasa din viata”, cu completarea autorului materialului, un domn, Ciprian Rus: “fara umbra celui mai mic regret..”

Ce alta “recomandare” despre o viata traita asa cum trebuie decat cuvintele lui Nicolae Iorga: “Orice lauda, orice semn de durere par nepo­tri­vite fata de mareata simplicitate a fiintei pamantesti care, traind intre noi, cei plini de neajunsuri si pa­cate, a dus curata viata cereasca, asemenea ingeri­lor. Dintre aceste fiinte alese a fost si Doamna Elena, a carei viata intreaga inseamna uita­re de sine, iertare pentru altii, binefacere ascunsa de lume”.

Claudia Moscovici – “Rolurile mele ca femeie si artist sunt inseparabile: tot ce valorizez si prezint in scrierile mele si in lucrarile de critica reflecta unele dintre experientele, gusturile si sensibilitatile pe care le-am acumulat ca femeie, ca imigrant roman si, de asemenea, prin prisma originii mele evreiesti”

Claudia Moscovici
Unul dintre cele mai importante obiective pentru mine ca scriitor si critic este sa impartasesc din cele mai remarcabile contributii culturale romanesti publicului din intreaga lume..
afirma doamna Claudia Moscovici, un ofertant “ambasador cultural” al nostru, cunoscuta publicului roman mai ales prin fascinantul roman “Intre doua lumi”, publicat in 2011.

Descoperim inca de la primele raspunsuri naturaletea, firescul, frumusetea unui om care simteam ca este extraordinar. Complex, valoros. Cu siguranta si experientele de viata – cu atat mai dure in raport cu sensibilitatea pe care o degaja si pe care oricum o avea ca si copil, ca femeie, au avut rolul lor. N-au vulnerabilizat-o insa, ci au modelat-o spre ce.. va invitam sa descoperiti in interviul pe care ni l-a oferit. Desi “la prima intalnire”, am avut sentimentul unei suete la o cafea, cu o prietena pe care o cunoasteam parca dintotdeauna.

Cum au fost cei 2 ani in care tatal dumneavoastra era in alta tara? Ce v-a ajutat in tot timpul acesta?

N-a fost deloc usor. Separarea si nesiguranta – in legatura cu faptul daca ni se va permite sau nu sa emigram de catre regimul comunist – au fost dificile, chinuitoare pentru mama mea cu precadere. A fost supusa intimidarii si amenintarilor de catre Securitate, in repetate interogatorii pe care le descriu in romanul meu “Velvet Totalitarism” (publicat sub denumirea “Intre doua lumi”, de Editura Curtea Veche, 2011). Au incercat sa o lamureasca sa ramana in Romania si sa-l paraseasca pe tata. Intrucat eu aveam doar 9 ani cand tata “a evadat” in Statele Unite, ii simteam foarte mult lipsa, dar nu realizam care sunt provocarile, incercarile emigratiei. Bunicii mei s-au mutat impreuna cu mine si cu mama in Bucuresti, unde locuiam, si datorita lor am avut puterea de a invinge greul. Erau o pereche iubitoare, un cuplu unit si ne-au oferit suport afectiv extraordinar. De altfel, a fost extrem de dureros pentru mine si pentru mama sa ne despartim de ei cand am primit permisiunea de a emigra. Eram bucuroase si triste in acelasi timp: bucuroase ca ne vom reintalni cu tata, triste pentru ca trebuia sa ne indepartam de restul familiei si de prieteni.

Claudia Moscovici 2

Ce va amintiti despre primii ani in America? Care sunt principalele diferente pe care le-ati simtit? Ce ne puteti spune despre etapele adaptarii?

Adaptarea a fost, initial, un soc cultural destul de brutal. Nu stiam o boaba englezeste si nu cunosteam pe nimeni, dar imi doream foarte mult sa-mi fac prieteni si sa am note excelente, asa cum era in Romania. Am incercat din greu sa ma adaptez Americii si, pe de o parte pentru ca eram foarte tanara (11 ani) cand am emigrat, am invatat engleza in doar 3-4 luni. A fost efectiv “tehnica imersiunii” in invatarea limbii, in cel mai dur inteles al termenului. Inoata sau te ineci!  In schimb, adaptarea culturala si depasirea durerii de a fi departe de familia si prietenii  din Romania a durat mult mai mult. De fapt, as putea spune ca inca nu am depasit acest stadiu, dupa cum spune si titlul primului meu roman (Intre doua lumi). Ma simt atat romanca, cat si americanca si, totusi, niciuna integral.

Cum v-a schimbat viata faptul ca puteati studia si incepe o cariera in SUA? Cum v-a fost sustinut si incurajat talentul de catre sistemele educational si social pe care America le ofera? Ce ati aduce si ati implementa in Romania in aceasta privinta?

As spune ca, din punct de vedere profesional, am simtit latura de scriitoare de la bun inceput. Am vrut sa scriu romanul meu despre Romania inca din liceu. Dar putini isi permit sa aiba o viata stabila sustinandu-se doar din scris. Asa ca, printr-un fel de concesie fata de “lumea reala”, dar si pentru ca sunt realmente atrasa de lumea literaturii, artei si filozofiei, am devenit mai intai critic si m-am specializat intensiv. Oricum, de indata ce am avut ocazia sa devin scriitor full-time, in 2009, m-am dedicat cu multa ardoare. Per total, sunt mai fericita si mai implinita in aceasta ipostaza.

Ce putem face pentru a ne vindeca de comunism si sechelele pe care le-a lasat in mentalitatea noastra?

Pentru a te vindeca, cred ca trebuie sa-ti amintesti trecutul – totalitarismul in general, fie el sub forma nazismului sau a comunismului – si sa faci tot ce e posibil pentru a evita ca asa ceva sa se repete in prezent sau in viitor. Acest lucru se poate intampla doar daca institutiile democratice sunt luate in serios. Coruptia inca reprezinta un mare pericol pentru tarile foste comuniste. E un fel de capitalism bazat pe favoruri, activitati semi-legale, nepotisme si plutocratie, ceea ce putem remarca in unele parti ale fostei Unuini Sovietice, de exemplu. Fara o economie sanatoasa si o forma de guvernare pe care oamenii sa o ia in serios, exista fondul pentru regimuri autocratice, chiar si in noile tari democratice cum este Romania. Dincolo de asta, este indiscutabil ca Romania a facut un pas mare de la intunecata perioada comunista, dupa cum este si cazul altor tari est europene.

In 2002, ati lansat impreuna cu sculptorul mexican Leonardo Pereznieto, miscarea estetica internationala denumita “Postromantism”, dedicata celebrarii frumusetii, pasiunii si senzualitatii in arta contemporana. In ce fel sa regasesc aceste trasaturi in arta contemporana si care este rolul artei in a vorbi despre ele? Cat de importante sunt ele in societatea noastra, cum le percepeti rolul?

In filozofia esteticii, am o perceptie pluralista si cred in demersul de a scrie despre arta, in toate formele ei, de la cea traditionala la cea postmoderna, pe blogul meu de arta: Fineartebooks’ Blog http://fineartebooks.wordpress.com. In ce priveste “gustul estetic”, prefer arta care este realista din punct de vedere “tehnic” si romantica in starea pe care o transmite. Am realizat ca, desi eu sunt pluralista, cele mai multe muzee de arta contemporana nu sunt. Tind sa favorizeze arta moderna si postmoderna si sa excluda realismul contemporan si romantismul. Este si cazul criticilor de arta cunoscuti care se concentreaza pe arta contemporana. In 2002, cand am fost co-fondator al miscarii artistice postromantice, impreuna cu sculptorul Leonardo Pereznieto, mi-am asumat angajamentul de a sublinia valoarea artei contemporane inspirate de traditiile realiste si romantice ale secolului 19, atat la nivelul publicului larg, cat si la cel al muzeelor si galeriilor de arta. Am selectat si atras spre acest proiect pe unii dintre cei mai valorosi artisti din lume care se regasesc in aceasta traditie. Impreuna am format aceasta miscare careia i-am spus postromantism. Termenul “post” indica nu doar faptul ca se situeaza (in timp) dupa miscarea Romantica, dar si faptul ca inglobeaza traditii si tehnici moderne. Nu suntem o miscare reactionara – astfel ca nu respingem inovatia si influentele moderne in arta – desi promovam valoarea si influenta continua a artei traditionale.  Puteti gasi o parte dintre artistii ce fac parte din miscarea postromantica pe website-ul nostru, Postromanticism: The Art of Passionhttp://postromanticism.com

Cum a fost sa reveniti in Romania dupa 30 de ani?

A fost, literalmente vorbind, incredibil. Nu mai recunosteam tara pe care o parasisem in 1981. Bucurestiul, singurul oras pe care l-am revazut in contextul turului de promovare a cartii mele, in 2011, e un oras vibrant, incitant, modern.

V-ati conectat rapid la viata artistica romaneasca. Cum poate un profesionist sa ajunga in noi cercuri sociale si sa gaseasca resurse pentru a dezvolta proiecte?.

Aveti dreptate, partial datorita cartii publicate in traducerea Editurii Curtea Veche ( si a lansarii in Romania in 2011), pe de alta parte datorita social media si a networking-ului, ma simt foarte in legatura cu viata artistica si culturala din Romania. Motivatia pentru aceasta conexiune vine din legatura emotionala si culturala pe care am simtit-o tot timpul cu tara mea natala. Pentru o tara mica, cu o limba unica, Romania are multe personalitati si realizari culturale de anvergura internationala, de la Brancusi la Mungiu. Sunt manndra sa fiu o romanca-americanca.

Care sunt pentru dumneavoastra cele mai importante valori ca artist? Dar ca femeie

Unul dintre cele mai importante obiective pentru mine ca scriitor si critic este sa impartasesc din cele mai remarcabile contributii culturale romanesti publicului din intreaga lume, atat cat pot, prin intermediul tuturor posibilitatilor pe care le ofera social media. Dar nu ma vad doar a fi un “ambasador cultural” ca sa spun asa. Prefer, mai degraba, sa ma axez pe valorile artistice si literare care inseamna foarte mult pentru mine din punct de vedere afectiv si, in acelasi timp, au o mare insemnatate istorica dar si densitate, “incarcatura”: un fel de universalitate. Este motivul pentru care as spune ca primul meu roman, Velvet Totalitarism, nu este doar despre Romania in particular, cat reflecta dificultatile pe care oamenii le intampina in orice societate totalitare. Miscarea (artistica) postromantica incearca sa reactiveze valorile estetice pe care le simt neglijate de catre institutiile ce promoveaza arta contemporana (in special, muzee si critici de arta contemporana). Iar urmatoarele doua carti ale mele, care se concentreaza pe Holocaust – una non-fictiva, cealalta roman – incearca sa readuca in atentie si, in acelasi timp, sa aduca un omagiu victimelor celui mai teribil genocid din istoria omenirii. Rolurile mele ca femeie si artist sunt inseparabile: tot ce valorizez si prezint in scrierile mele si in lucrarile de critica reflecta unele dintre experientele, gusturile si sensibilitatile pe care le-am acumulat ca femeie, ca imigrant roman si, de asemenea, prin prisma originii mele evreiesti.

Claudia Moscovici – “My roles as a woman and as an artist are inseparable”

Claudia MoscoviciOne of my main goals as a writer and critic is to share some of the best contributions of Romanian culture with an international audience..
says Mrs. Claudia Moscovici, a very resourceful  “cultural ambassador”, known to the Romanian public mainly through her fascinating novel “Velvet Totalitarism” (published in 2011 with the title “Intre doua lumi”)

We discover from the very beginning the natural, the ease, the beauty an extraordinary person carries along. We expected her to be very interesting. She also proved complex and resourceful. The experiences she was confronted with – all the more tough since she is a sensible person and, certainly, vulnerable as a child,  have influenced her personality. Instead of weakening her, they shaped a wonderful woman and artist, you’re invited to meet in the interview she offered us. Even though it was the first time we interacted, it felt like we were old friends, talking over a cup of coffee..

How is it to grow for two years knowing that your father is in another country? What helped you stay strong? 

It wasn’t easy. The separation and uncertainty–of whether or not we’d be allowed to emigrate by the Romanian communist government– was particularly difficult and draining for my mother. She was subjected to intimidation and threats by the Securitate, in interrogation sessions which I describe in my novel Velvet Totalitarianism (Intre Doua Lumi, Editura Curtea Veche, 2011). They tried to persuade her to stay in Romania and leave my father. As I was only 9 years old when my father defected to the United States, I missed him a lot, but wasn’t fully aware of the challenges of emigration. My grandparents moved in with me and my mother in Bucharest and they were the main reasons we stayed strong. They were a very loving and stable couple, who gave us a lot of emotional support. In fact, it was extremely painful for my mother and I to leave them behind once we did get the permission to immigrate. We were happy and sad at the same time: glad to finally get a chance to join my father and sad to leave the rest of our family and friends behind.

Claudia Moscovici 2

What do you remember about the first years of staying in USA? Which were the main differences that you perceived? What can you tell us about the adapting stages?

The adaptation was, initially, a rather brutal culture shock. I didn’t speak a word of English and knew nobody, yet wanted to make good friends and get excellent grades, as I had in Romania.  I tried very hard to adapt to the U.S. and, partly because I was still young (eleven years old) when we immigrated, I learned to speak English in three to four months. It was the immersion technique of  learning a language, in the most brutal sense of the term. Sink or swim. But adapting culturally and overcoming the pain of missing my family and friends in Romania took a lot longer. In fact, I’d say that I’m still not over it, as the title of my first novel (Intre Doua Lumi) indicates. I feel both Romanian and American, yet also neither fully.

How was your life changed by the fact that you could study and develop a career in USA? How was your talent helped and encouraged by the educational and social tools that the American system offers? What would you bring from America and implement in Romania from this point of view?

I would say that professionally I was a writer at heart from the start. I wanted to write my novel about Romania ever since college. However, few people can earn a stable living by being fiction writers. So, as a concession to the “real world,” as well as because I genuinely love world literature, art and philosophy, I became a critic and scholar first. However, as soon as I got the opportunity, in 2009, to become a full-time writer I took it with great eagerness. Overall, I’m much happier and more fulfilled in this role.

What do we have to do to heal from communism and the marks it left in our mentality? Do you see these marks on the Romanian communities abroad? 

To heal I think one has to remember the past–totalitarianism in general, be it it its Nazi or Communist configurations–and do whatever is possible to avoid it in the present and future. This can only happen when democratic institutions are taken seriously. Corruption is still a big danger for any previously communist country. So is a form of capitalism based on favors, semi-legal activities, nepotism and plutocracy, which we can see at work in parts of the former Soviet Union, for instance. Without a healthy economic life and a form of government which the people can take seriously, the conditions may be ripe for autocratic regimes even in newly democratic societies like Romania. Having said this, there’s no question that Romania has come very far, as have most of the countries in Eastern Europe, since the dark communist era.

In 2002, you co-founded with Mexican sculptor Leonardo Pereznieto the international aesthetic movement called “Postromanticism”, devoted to celebrating beauty, passion and sensuality in contemporary art. How are these traits reflected in the contemporary art and what is the role of art in speaking about them? How important are they in our society, how do you see their role?

In aesthetic philosophy I’m pluralist and believe in writing about all kinds of art, from traditional to postmodern, on my art blog, http://fineartebooks.wordpress.com. However, in aesthetic taste I prefer art that is realist in technique and romantic in mood. I found that though I may be pluralist, most museums of contemporary art are not. They tend to favor modern and postmodern types of art and exclude contemporary realism and romanticism. So do prominent art critics that focus on contemporary art. In 2002, when I co-founded the postromantic art movement with the sculptor Leonardo Pereznieto,  I  made a conscious decision to highlight the value–to the general  public, to museums and to galleries–of contemporary art that is inspired by the realist and romantic traditions of the nineteenth century.  I recruited, or selected, some of the best artists world-wide that create in this tradition. Together we formed  an art  movement that we called postromanticism. The “post” indicates not just that it came after the Romantic movement but also that it incorporates modern traditions and techniques. We are not a reactionary movement–and thus do not reject innovation and modern influences in art–even though we also show the value and continuing influence of traditional art. You can see some of the artists that participate in the postromantic movement on our website, http://postromanticism.com.

How was it to come back in Romania after 30 years?

It was literally unbelievable. I couldn’t recognize the country I had left in 1981. Bucharest, which is the only place I got to see again on the book tour in 2011, was an energetic, gorgeous and modern city.

You seem to have connected quickly with the Romanian artistic life. How can a professional enter a new social circle quickly and even find opportunities to develop projects?

You’re right, partly thanks to having published my novel in translation with Editura Curtea Veche (and the book launch in Romania in 2011), partly thanks to social media and networking, I feel very connected with artistic and cultural life in Romania. The motivation for such a connection comes from a cultural and emotional bond I felt for my native country all my life. I think for such a small country with a unique language, Romania has many internationally renowned cultural stars and achievements, from Brancusi to Mungiu. I’m proud to be a Romanian-American.

Which are the most important values to you as an artist? As a woman

One of my main goals as a writer and critic is to share some of the best contributions of Romanian culture with an international audience, as much as I can and using all the possibilities of the social media. But I don’t see myself only as a “cultural ambassador,” so to speak. Rather, I choose to focus on artistic and literary values that mean a lot to me emotionally and at the same time have a historical weight or density: a  kind of universality. That’s why I’d say the first novel, Velvet Totalitarianism, wasn’t just about Romania in particular but reflected the hardships of life human beings endure in any totalitarian society. The postromantic movement tries to resuscitate aesthetic values that I feel are neglected by the contemporary artistic establishment (mainly museums of contemporary art and today’s art critics). And my next two books, which focus on the Holocaust–one will be nonfiction, the other a novel–will attempt to remember and pay homage to the victims of the worst genocide in human history. My roles as a woman and as an artist are inseparable: whatever I value and portray in my writing and criticism reflects some of the experiences, tastes and sensibilities I have acquired as a woman, as a Romanian immigrant and as a Jewish person too.

“Îmi doresc să concertez în România şi voi veni cu inima deschisă de fiecare dată când voi fi invitată”

Featured

Interviu cu Alexandra Dariescu

romaninlume Alexandra DariescuCunoscuta mai mult publicului de muzica clasica din strainatate, la 26 de ani, Alexandra Dariescu este unul dintre cei mai cunoscutiti si apreciati muzicieni romani tineri, care s-au remarcat inca din copilarie.

Ascensiunea ta este fulminanta, reusind sa cuceresti atat mediul academic, cat si criticii de specialitate si marele public cu fiecare concert. Ne poti spune care crezi ca sunt principalele lucruri care te-au condus unde esti aici (perseverenta, sansa, talentul educat etc.)?

În primul rând cred că a fost pasiunea pentru muzică şi faptul că m-am îndrăgostit de pian din primul moment.  De atunci nu m-am mai oprit din cântat. Apoi a fost dorinţa de a învăţa, de a descoperi muzica clasică în profunzime şi multă, multă muncă. O muncă pe care nu am simţit-o niciodată ca pe o povară, obositoare sau chinuitoare şi cred că asta se datorează faptului că iubesc ceea ce fac.

Layout 1Care este cea mai importanta provocare a ta profesionala pentru acest an? Dar din punctul de vedere al dezvoltarii tale personale?

Anul acesta este un an plin de evenimente frumoase, multe concerte şi debuturi cu diferite orchestre din lume. Simt că fiecare an aduce ceva mai provocator din punctul de vedere al concertelor care sunt din ce în ce mai multe, pe scene mai importante. Este o scară nelimitată, pe care o urc şi care mă ţine în echilibru în acelaşi timp. Unul din evenimentele importante este înregistrarea celui de-al treilea disc la Champs Hill Records, cu integrala preludiilor de Shostakovich şi Szumanovsky, fiind al doilea volum din Trilogia de Preludii pe care am început-o anul trecut. De abia aştept!

Esti o romanca in lume, o adevarata ambasadoare a culturii romanesti, iubita si admirata… dar nu ti se face dor de acasa? Revii in tara des? Pentru calatorii particulare sau ai si angajamente profesionale?

În fiecare zi îmi este dor de casă, de familia mea, mă reîntorc cu drag şi bucurie în ţară fie că este vorba de călătoriile particulare sau concerte. Anul trecut am avut onoarea să concertez în cadrul Festivalului “George Enescu” alături de Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, după o lungă perioadă în care nu mai concertasem în România. A fost un moment cu o mare încărcătură emoţională chiar dacă aveam deja experienţa concertelor de asemenea amploare. Fiecare scenă, fiecare public e frumos şi unic în felul lui însă momentul în care concertezi în faţa publicului român, concertezi în ţara ta, are o semnificaţie aparte. Îmi doresc să concertez în România şi voi veni cu inima deschisă de fiecare dată când voi fi invitată. Pentru mine e important ca bucuria pe care o ofer prin muzică să o pot oferi şi publicului român.

La concertele tale din diferite orase ale lumii, vin si romani? Esti integrata in comunitatea romaneasca din Londra?

Nu de puţine ori am întâlnit români în sălile de spectacol. Mă bucur de fiecare dată când îi întâlnesc. Românii sunt un public rafinat, consumator de muzică clasică. Păstrez legătura cu românii pe care i-am întâlnit  atât în Londra cât şi în alte părţi ale lumii, chiar dacă programul meu e diferit faţă de alte profesii, călătoresc des iar între 2 călătorii trebuie să repet.

Cum este, Alexandra, Romania din sufletul tau si cand ti-e dor, de ce iti este cel mai dor?

Îmi este dor de familia mea, prieteni, profesori, colegi, de vorba noastră moldovenească, de sărbătorile petrecute acasă, îmi este dor de pianina mea, îmi este dor de oraşul meu cu tei iar România din sufletul meu este la fel ca şi copilăria – mereu frumoasă, mereu veselă.

Care sunt locurile preferate si, daca ar fi sa recomanzi unui strain ce sa viziteze, care ar fi un top 3?

Îmi este foarte greu să fac un top atât de scurt cu doar 3 poziţii. România este plină de locuri frumoase, autentice, plină de tradiţii care diferă de la regiune la regiune, este plină de istorie.  Fiecărui turist străin i-aş recomanda cu tot dragul să îşi acorde timp ca să cunoască România dincolo de micile impedimente îndelung discutate, să se uite în ochii românilor atunci când pătrund în spaţiul lor, în comunitatea lor, să observe bucuria din ochii lor, deschiderea şi naturaleţea cu care sunt acceptaţi în comunitate. Bunătatea şi căldura românilor nu te pot lăsa indiferent. În orice colţ  al ţării ai ajunge vei găsi o Românie spectaculoasă. Întotdeauna voi recomanda cu drag Iaşi-ul pentru că este un oraş plin de cultură, de istorie, un oraş a cărui poveste merită cunoscută.

Alexandra1okParticipi la multe evenimente oragnizate pentru comunitatile de romani? Cum sunt romanii din afara tarii?

Românii din afara ţării sunt tot români, trăiesc româneşte dar în acelaşi timp respectă tradiţiile şi obiceiurile comunităţii din care fac parte.

Care consideri ca sunt valorile ce reprezinta identitatea romaneasca si ce a insemnat pentru tine adaptarea intr-o tara destul de diferita de Romania?

M-aş opri la complexitatea naturală, instinctivă şi originalitatea cu care românul creează. Creează orice din orice, actul creaţiei este adânc ancorat în gena noastră. Cu toţii suntem influenţaţi de mediul în care ne-am născut, am crescut şi ne-am format ca oameni. Suntem produsul ţării noastre, chiar şi atunci când suntem departe. Ducem cu noi acea genă a creaţiei şi o răspândim peste tot în lume.

Nu a fost uşor să mă despart de familia mea, eram adolescentă atunci când am plecat în Marea Britanie însă, profesorii şi colegii mei m-au primit cu multă căldură. Nu m-am simţit niciodată discriminată, drept dovadă că eu nu deţin cetăţenie britanică. Sunt româncă, toată lumea ştie de unde vin şi m-am bucurat întotdeauna de respectul şi admiraţia oamenilor. Când eşti înconjurat de astfel de oameni te adaptezi mai uşor, iar Marea Britanie a devenit o a doua casă pentru mine.

Care este compozitia romaneasca preferata?

Constantin Silvestri este unul dintre compozitorii români apropiaţi de sufletul meu şi aş alege Baccanale ca şi compoziţie. Am ajuns în Marea Britanie cu bursa Constantin Silvestri, care a dirijat Orchestra Simfonică din Bournemouth şi a adus-o la nivel internaţional. Am avut marea onoare luna trecută să concertez cu Bournemouth Symphony Orchestra şi să vizitez locul unde Silvestri a trăit, mormântul lui şi să gust din atmosfera şi excelenţa care se păstrează vie în inima orchestrei.

“Traim o vreme in care putem calatori, putem pleca si ne putem intoarce, daca avem la ce sau pentru ce”

Am rugat-o pe Medeea Marinescu, actrita a Teatrului National Bucuresti sa ne vorbeasca despre experienta ei pe scenele lumii. Pe Medeea o stim din filmul de referinta “Maria Mirabela” (1981), insa acesta a fost doar inceputul unei frumoase cariere artistice aflata in plina dezvoltare.

Cum consideri ca te schimba / influenteaza experienta de lucru in strainatate? Ne poti da cateva exemple din experienta ta profesionala?

Am sa incep prin a spune ca experienta lucrului intr-un alt sistem decat cel in care ai fost obisnuit, iesind din zona ta de confort, mi se pare una benefica si necesara. Am avut ocazia sa lucrez atat in teatru (acum multi ani, o stagiune la Bristol OldVic) cat si in film, (Je vous trouve très beau, Donnant Donnant) departe de “acasa”, de ai mei, mai mult, intr-o limba pe care nu o cunosteam aproape deloc, limba franceza.
Cred ca ceea ce ar trebui sa intelegem, sau sa invatam cand ne trezim intr-un context nou, neasteptat poate, plin de provocari si necunoscute, este ca trebuie sa fim in stare sa ne adaptam. Sa fim deschisi si sa privim fara orgolii (de cele mai multe ori ele sunt false orgolii), situatiile noi care ne sunt propuse. Am fost de multe ori intrebata, intorcandu-ma in Romania, daca nu am fost privita sau tratata altfel pentru ca sunt romanca. Nu, niciodata nu am avut experienta unei triste generalizari, pe care, se pare, compatriotiti de ai mei o traiesc adeseori. Am incercat sa imi explic de ce. Sigur, ma “invart” intr-un domeniu al artei unde lucrurile sunt poate privite mai altfel. Sau poate ca tine de noi CUM vrem sa fim priviti?! Sa fii serios si onest fata de munca ta, sa fii decent in trairile tale (am intalnit romani plangandu-se de dorul de tara sau de vitregia sortii lor in strainatate si cand i-am intrebat de ce nu se intorc, atunci starea lor se schimba intr-o secunda, uitand parca ce spuneau mai-nainte), sa nu te subevaluezi, dar nici sa nu te supraestimezi, sa incerci mereu sa iti imbunatatesti opera la care lucrezi, sa faci in asa fel sa iti placa ceea ce faci… Traim o vreme in care putem calatori, putem pleca si ne putem intoarce, daca avem la ce sau pentru ce. Cred ca ceea ce e mai greu, intr-adevar, este sa fim in stare sa alegem, sa decidem CE si SPRE CE vrem sa ne indreptam. Si aici nimeni nu ne poate sfatui, nimeni nu poate alege in locul nostru, tine doar de noi sa aflam incotro vrem sa ne indreptam viata noastra. Si, de multe ori, nu e simplu sa facem alegerea.

Cum te conectezi, ca actor, cu un public diferit, nou, la fiecare reprezentatie? Ce anume din acest exercitiu crezi ca poate sa ne fie de ajutor pentru a ne conecta la comunitati diferite – si ele, intr-un fel, un public, nu?

Sigur ca exista diferente de public. Am observat asta in multele turnee pe care le-am facut in ultimii ani, atat in tara, cat si in afara ei. Insa eu ma concentrez pe ceea ce am de jucat. Mai bine zis, spectacolul meu nu se va modifica in functie de publicul in fata caruia ma aflu. Nu voi juca mai bine bine pentru publicul din Bucuresti sau de la Paris, si mai dezinteresat pentru publicul unui mic orasel din Moldova. Am intotdeauna insa curiozitatea de a descoperi publicul, da a-i urmari reactiile, de a intelege de ce unii reactioneaza la anumite replici, altii la altele, s.a.m.d. Asta ma ajuta sa descopar nuante noi, sensuri noi, ma ajuta sa ma “verific” in fata publicului. Si stiu ca atata timp cat esti sincer fata de el, reactia publicului, indiferent de zona geografica, de zona culturala, de nivel de educatie si pregatire, va fi una justa, pe masura sinceritatii tale.

Din aceeasi perspectiva, cum te integrezi in echipe noi de lucru, cum castigi respectul in fata unor noi colegi – care sunt lectiile tale, care le pot fi de ajutor romanilor de pretutindeni?

E foarte greu sa dai lectii atata timp cat tu insuti mai ai de invatat. Si mi se pare si periculos, pentru ca s-ar putea intampla ca “ocupat” fiind sa dai lectii, sa devii “absent” la lectiile care iti sunt adresate tie. Va pot insa impartasi doar, pe scurt, experientele mele fericite de lucru atat in Anglia (in teatru, unde am jucat o stagiune la Bristol OlaVic), cat si in Franta (la cele doua productii, Je vous trouve tres beau si Donnant Donnant). Am plecat in aceasta aventura (pentru ca e o aventura cand pleci in locuri pe care nu le cunosti deloc sau aproape deloc) cu o imensa curiozitate, ceea ce mi-a dat disponibilitatea de a ma adapta, si relaxarea ca nu am nimic de pierdut. Sigur, relaxarea asta nu exclude insa o reala seriozitate, atentie, un anumit efort pe care il faci adaptandu-te intr-un colectiv nou. Va dau un exemplu, cand am plecat in Franta nu stiam deloc limba franceza (ma apucasem un pic inainte de filmari sa invat si caram dictionare dupa mine). Ma gandeam ca voi comunica in engleza. Pe platou insa exista o anumita dinamica si se pierdea mult timp facandu-se traduceri din franceza in engleza si apoi din engleza in romana. Asa ca am decis ca e bine sa mi se vorbeasca direct in franceza, la inceput agatandu-ma de cate un cuvant si deducand logic din context, si doar in cazuri de neintelegere absoluta sa traduc din engleza. Asta m-a fortat sa fiu mai atenta, sa-mi pun mintea si mai mult in miscare, fiind desigur foarte obositor sa faci treaba asta de la 7 dimineata pana la 8-9 seara, insa, asa am ajuns sa vorbesc franceza, si m-am trezit vorbind si dand interviuri unor mari posturi de televiziune, la mari emisiuni, in limba franceza dupa 3 luni (cu greseli, bineinteles, gramaticale, asumate si absolvite de catre publicul francez). Poate ca daca nu as fi plonjat asa in ocean, nu as fi invatat prea repede sa inot in piscina.
Apoi, cred ca m-a mai ajutat un lucru. Lipsa de preconceptii. Nu am fost intimidata de faptul ca vin dintr-o tara a caror probleme sunt subiect de stiri negative in Franta si nici nu i-am privit pe francezi prin prisma unor prejudecati pe care le-am auzit la concetateni de ai mei. E grav atunci cand ajungem sa generalizam. Le-am castigat respectul prin munca mea, asa cum i-am respectat pentru modul onest in care s-au raportat la mine. Dar sigur, asta e experienta mea, nu voi generaliza.

Si ceva despre Maria Mirabela, sigur cu totii suntem nostalgici: cum le privesti cu ochii de acum pe Maria si pe Mirabela?

Sigur ca port cu mine mereu “povara” placuta a Mariei Mirabela. Si am nostalgia ei. Trebuie sa va spun insa ca partenera mea din film, cea care o interpreta pe Maria, Gilda Manolescu, a plecat dintre noi acum cativa ani.
Si asta ma face sa privesc cu o anumita tristete filmul. Au plecat mult prea devreme si Gopo (regizorul filmului), si Anda Calugareanu (broscuta Oachi), si Dem Radulescu (tatal lui Omide), acum, si Gilda (frumoasa Maria). Insa filmul si-a continuat propria viata. Colegii de gradinita ai fiului meu se uita acum la Maria Mirabela (asta si datorita nostalgiei parintilor lor care au crescut cu filmul) si stiu ca mama lui Luca e Mirabela.
Probabil ca Maria Mirabela este acea “intamplare” fericita care mi-a marcat in mod decisiv existenta artistica si pentru care ii sunt recunoscatoare unui om minunat care a fost Ion Popescu Gopo.

In incheiere as vrea sa spun, pentru ca stiu ca aceste randuri vor fi probabil citite de romanii de pretutindeni, ca de ceva vreme am inceput sa colind aceasta lume mare nu numai cu filmele mele, ci si cu teatrul. Am inceput alaturi de unul dintre cei mai iubiti dintre romani, Florin Piersic intr-un spectacol ce se joaca de peste 5 ani cu casa inchisa, Straini in Noapte (Canada, Israel, Elvetia, Belgia, Anglia, Franta, Austria), apoi cu tanarul meu partener de scena Marius Manole in comedia romantica frantuzeasca Fa-mi Loc! (Bruxelles si Paris, si in aceasta primavara vom continua la Londra, apoi din noi Bruxelles), ambele spectacole purtand semnatura regizorala a Maestrului Radu Beligan. Am vazut si am simtit dorinta si caldura unui public care are nevoie sa isi traga energia din serile de teatru, are nevoie sa isi aline poate dorul si nostalgia care il incearca atunci cand e departe de tara. Spectatorilor le multumesc in primul rand pentru iubirea cu care ne-au inconjurat dupa fiecare spectacol si ii astept(am) cu emotie la noile spectacole cu care voi/vom veni. Sper sa ne revedem curand!